Închid ochii și ascult versurile…
The capillaries in my eyes are bursting / If our love died, would that be the worst thing? / For somebody I thought was my saviour / You sure make me do a whole lot of labour / The calloused skin on my hands is cracking / If our love ends, would that be a bad thing? / And the silence haunts our bed chamber / You make me do too much labour
Nu știu cum am am dat, din nou, peste acest cântec,
în dimineața asta în care mă simt de parcă aș fi muncit 90 de zile în continuu și nu m-am odihnit deloc, nu am închis un ochi.
Așa a fost tot anul 2025, cu o oboseală cruntă în oase și creier și în toate țesuturile și mușchii. În ochi, în umeri, în degetele de la mâini. În părul încâlcit de dimineață și în cearcănele întunecate de sub ochi, din fiecare seară.
Și acest cântec și aceste cuvinte care au retrezit în mine, de atât de multe ori, o furie mai veche decât mine și decât mama mea și decât bunica mea… Am ascultat de zeci de ori melodia asta în mașină, după o zi plină de birou, oameni, programări, cumpărături… în drum spre casă, urlând versurile și plângând. Speram la o eliberare dar parcă și mai tare mă afundam, pentru că niciodată nu reușeam să scot tot. Ce să faci cu Brașovul ăsta, că ajungi repede acasă 🫣
Melodia asta m-a însoțit și într-un proces extrem de intim și profund, într-un grup cu Melissa Louise, la început de 2025, când am trecut prin toate emoțiile de bază. Furia și strigătele (în pernă, ca să nu se sperie cei din casă) au fost doar crăpătura prin care am dat drumul, nici pe departe vindecarea la care speram. Vindecare prin furie… ce naivitate, nu? Furia este doar ecranul…ca să ajung la cele mai crude și ascunse emoții și trăiri și la cele mai grele cuvinte cioplite în ADN-ul meu de femeie, trebuia să măresc crăpătura și să creez cel mai mare hău. Un hău pe care l-am dus pe picioare, funcțional cum s-ar spune. Cu momente când am vrut să renunț la tot ceea ce știam, da, inclusiv la relația de cuplu. Cu momente când n-am mai vrut să mă dau jos din pat, pentru nimic, nici măcar pentru copii. Cu momente când nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, să văd pe nimeni, să nu mai trebuiască să mănânc, să mă spăl, nici măcar să deschid ochii. Doar să dorm un somn profund până când m-aș fi trezit bine. Vindecată. Salvată de toată greutatea.
For somebody I thought was my saviour / You sure make me do a whole lot of labour
În timp ce scriu cuvintele astea simt cum mă furnică degetele. Probabil, acum un an sau acum 6 luni sau acum 1 lună aș fi scris dintr-un alt spațiu, aproape de disperare. O urmă de tensiune au rămas în vârfurile degetelor și acum este un ultim zvâc în care energia aceasta a femeii-făcută-victimă de toți și toate (bărbați, femei, societate, bătrâni sau tineri….nici nu mai contează). De secole și secole și secole. Durerea și furia și disperarea și oboseala înscrise în celule și transmise prin sânge, în placentă, prin laptele matern prin firele de păr, prin povești, cuvinte, atitudini, lucruri nespuse.
Toate acestea le simt de ani de zile și n-am știut deloc să zic ce sunt, de unde sunt. Am crezut că sunt de la tata. Sau de la partenerul de viață. Sau - mai rău - de la fiul nostru.
Până mi-am dat seama că ei sunt doar o oglindă la ceea ce iese din interiorul meu. Și NU E VINA nimănui. Nici a mamelor de dinaintea mea, nici a lui Dumnezeu că a permis toate astea. Nici a iubitului meu, și - în niciun caz - a fiului meu.
Nu știu dacă să las cuvintele de mai sus… așa că le las tăiate. Pentru că au ieșit din mine, în timp ce scriu fără să mă gândesc prea mult la ceea ce iese. Și pentru că după ce l-am recitit, mi-am dat seama ce este internalizat la nivel de feminin. Încă un strat de auto-învinovățire și falsă smerenie iese prin acea crăpătură. Încă un strat de victimă care tot ea e de vină pentru ce i se întâmplă. Și, nu-i așa că vedem asta atât de mult în ultima perioadă, peste tot? Nu-i așa că și voi, femei (poate chiar și bărbați) v-ați săturat să vedeți că victima este de vină …?
Adevărul este că masculinul a făcut un mare mare..mare mare…război în care femininul a fost pus la zid, a fost supus, a fost șters, ostracizat, demonizat, a fost folosit, urât, violat, îngropat, bătut; a fost ridicularizat, umilit până în oase și apoi din nou folosit și folosit și folosit.
Adevărul este că femeile și femininul acela violat, îngropat, umilit și folosit se trezește de ani și ani. Așa cum poate și așa cum pot femeile, într-o societate care da, în anumite locuri, este din în ce în ce mai liberă să accepte femininul acesta, așa cum este el: sălbatic și rănit, în același timp. Dar să fim sinceri și sincere, mai e mult până acolo, până când femeile…femininul se va simți în siguranță, pe această Planetă.
Și totuși… în această dimineață, m-am trezit așa, obosită, din nou, și în timp ce mă pregăteam să intru din nou în rotița șoricelului, am ascultat această melodie. Și, cum în ultimul an am stat mult mult, mult de tot în ascultarea de mine, de sine, inspiram aerul rece de iarnă al Brașovului, cu ochii închiși și am realizat că ce zicea prietena mea Romina, este atât de adevărat…. (Romina este una dintre femeile cu care co-facilitez cercul de femei SUUNA LUUNA de peste 2 ani de zile).
La nivel individual, suntem chemate sǎ îmbrățișăm focul din noi însă nu pentru a-i arde pe ceilalț,i ci pentru a construi împreună cu ei. Sǎ strălucim împreună cu alții, sǎ ajutăm, să vindecăm - și totul prin acțiune. Noi, ca femei, în ciuda valului, sǎ nu răsunăm împotriva bărbaților ci împreună cu ei.
Această nouă eră susține comunitățile de femei. Ne vom ajuta foarte mult una pe cealaltă. Doar grijǎ ... sǎ nu transformǎm acest suport într-un scut împotriva bărbaților. Există un pericol real - din cauza suferințelor actuale și transgenerațional - ca femeile, în următorii minim 29 de ani, să încerce sǎ distrugă ego ul masculin. Când creșterea înseamnă comuniune cu ei, cu noi, cu toți.
Și mi-am dat seama că furia această ancestrală s-a alchimizat în ceva…
FOCUL este alchimistul suprem și focul meu interior - din ultimii ani - cu furie, revoltă, îndârjire, explozie, bufeuri dar și multă creativitate, a lucrat încet încet în inima mea, în pântecul meu, în corpul meu. Mi-a fiert toate apele interioare până când inima și pântecul meu au alchimizat durerea și furia din ADN.
Sunt sigură că nu se poate șterge tot, că nu dispar urmele și nici amintirile (care, unele, nici măcar nu sunt ale mele), dar ceva s-a întâmplat. Mi-a venit să râd când gândeam asta: oare chiar ultima fărâmă din pielea șarpelui 2025 s-a dus? Chiar se poate așa ceva?
Femei bune și frumoase care citiți aceste cuvinte și bărbați minunați, indiferent că vă știu sau nu… Romina are dreptate! Și Labour, cuvintele, munca, furia, fata cuminte care scrâșnește printre dinți cuvintele (așa ca în videoclipul de mai sus), se transformă. Și vă spun imediat de ce are dreptate prietena mea și cum am simțit visceral acest lucru.
În timp ce scriu acest text, am ascultat în continuu cântecul și știu pe de rost fiecare gură de aer pe care o ia cea care cântă, ca să poată să urle furia. În timp ce scriu și ascult, îmi dau seama că ce am trăit acum câteva ore se distilează și se clarifică, într-un mod absolut miraculos. Ceea ce pot să spun este: nu mă credeți pe cuvânt! nu înghițiți o pastilă de love&light și totul este bine și în perfectă comuniune și uniune. Pentru că, în lumea asta, acum, nu este deloc așa. Și poate că nici în interiorul vostru nu este. Încă.
Dar ce pot să spun este că, poate, dacă vă lăsați să trăiți TOT, lăsați să fiți TOT, acolo și așa cum puteți (urlând în perne sau sub duș sau în mașină, la semafor…) dacă vă lăsați să trăiți, să fiți, să încetați să vă auto-judecați și auto-culpabilizați, dacă vă dați ani și ani de a activa focul și apele interioare, și aerul dar și pământul din care suntem făcuți cu toții, s-ar putea să vă treziți într-o dimineață, să trageți aer rece în piept și din inimă să înceapă a curge o miere absolut miraculoasă, care să intre prin toate crăpăturile, prin toate cotloanele sufletului și ale oaselor, prin fascie, ochi, cearcăne, degete, pântec și să vă umple de o iubire profundă. O iubire care nu vine în locul furiei ci vine și trece prin furie, alchimizează dezamăgirea și durerea sfâșietoare. Trece prin toate și aduce cea mai dulce dulceață posibilă.
NU! mierea nu poate fi grăbită. Iubirea nu poate fi forțată. Doar că, la un moment dat, dacă sunteți suficient de atente, de treze în spiritul vostru și mintea e suficient de obosită încât să dea sonorul mai încet, s-ar putea să auziți aceste picături prelungi și grele de miere și tot corpul să se înfioare de această senzație nouă.
Am întrezărit și am simțit în corp, ca adevăr, că femeile - după ce trec de furie și urlă:
The capillaries in my eyes are bursting / If our love died, would that be the worst thing? The calloused skin on my hands is cracking / If our love ends, would that be a bad thing?
își dau seama că … femininul iubește și așteaptă și completează masculinul și că FOCUL nostru nu trebuie să mistuie și să distrugă tot. Doar că după ce mistuie și distruge, dincolo de pârjol și pustiu și cenușă, iese o putere fantastică și o iubire miraculoasă, care face ca noi, ca femei, în ciuda valului, sǎ nu răsunăm împotriva bărbaților ci împreună cu ei.
După ce ne golim de ură și răzbunare și război (interior și exterior)….
Here I am all yours / Hineh ani kuli shelcha
Do as you please with me / Aseh bi kirtzoncha
I come in empty / Bati rek ani nichn’a
My heart is open to your kindness / Libi natun lechasdecha
Even if everything will ask of me / Gam im hakol yishalel mimeni
In your midst, I will hear your voice / Betochi kolcha eshm’a
From the pain it will lift me / Min hake’ev hu yarimeni
My heart will fill with joy / Yemaleh libi behashra’a
Poate că așa se simte vindecarea.
Și femeie frumoasă și uimitoare, dacă simți că ai ajuns acolo… sau când ajungi acolo… în ritmul tău - și doar al tău - uită-te la băieții și bărbații din viața ta, uită-te la masculinul întrupat de lângă tine și lasă inima ta moale să se deschidă spre acel: suntem împreună. Lasă pântecul tău să se simtă în siguranță, alături de acel masculin.
Chiar dacă lumea asta este încă fucked-up…chiar dacă este atât de mult război și suferință și durere - atât pentru femei cât și pentru bărbați, pentru copii, pentru ape și aer și pământ și sub-pământ - atunci când simți iubirea și mierea, lasă-le să curgă către cei din jur! Către copii, către femei, către plantele tale, către grădinile tale, către pădurile și apele care te înconjoară…dar și către bărbații de lângă tine.
Pentru că vindecarea vine din această miere, care nu mai caută răzbunare și care nu mai doare. Miere care oblojește și care hrănește. Iar noi hrănim relațiile din jurul nostru, le alchimizăm prin sângele nostru, le curățăm prin picioarele goale pe Pământ și prin lacrimile noastre și apoi dăm înapoi celor din jur, în familiile și comunitățile noastre, mierea și iubirea, înmiite de forța Pământului și a Mamei Divine și a Tatălui Ceresc.
Mulțumesc!