Nu e (doar) burnout - e o schimbare de identitate

Un text despre oboseală, doliu nevăzut și identitatea care se dezleagă înainte să se reașeze.

Mă uit în urmă, căci anul trecut pe vremea asta creasem Boudoir Magic; am reușit să mai fac o singură dată întâlnirea, nu pentru că n-am mai vrut ci pentru că n-am mai avut energie și poate nici încredere… Și am obosit tare. Și acum plâng pentru că nu mai simt că pot să fac asta, așa… și nu știu ce să fac…dacă nu mai fac. Înțelegi ce zic?

Așa am început mesajul către o soră de suflet, aflată departe departe de mine și cu care mă aud atât de rar. Dar este una dintre femeile căreia știu că îi pot scrie oricând, oricum, fără formulă de politețe de introducere și întrebări superficiale de ce mai faci…

Doar că în timp ce începusem primele cuvinte și scriam despre acest moment au început brusc să țâșnească lacrimi de dor și durere, tristețe … o combinație, acel strat de grief de care nici măcar nu știam.

Am deschis zeci de pagini goale de substack, cu dorința și prea-plinul din inimă de a scrie, de a împărtăși, ca formă terapeutică dar și de susținere. Mă gândesc, așa cum citesc și eu despre una - alta și asta mă face să mă simt mai puțin singură, așa cred că aș putea aduce și eu o fărâmă de apartenență, de rezonanță, de înțelegere. Zeci de pagini au rămas începute în drafts și niciuna n-a mai ajuns publică. Pentru că în momentul în care încep să scriu, să plâng, să procesez, să simt… creierul mi se oprește și tot ceea ce e în interiorul meu capătă o intimitate pe care e musai să o protejez.

Finalul acesta de 2025 (eu simt că nu s-a încheiat încă… și convenția asta socială cu calendarul clasic nu m-a mai impresionat deloc) - finalul acesta este pe măsura întregului an: intens emoțional și relațional, ce îmi lasă un zumzăit/tremur în corp, care îmi spune că încă procesul nu s-a încheiat. Mă uit în urmă și văd cu multă claritate:

• unde am dat mai mult decât simțeam să o fac (și totuși am făcut-o)

• unde am tras mai mult decât simțeam că e necesar (și da, am tras la o căruță invizibilă și i-am tras și pe alții/altele după mine, din dorința de a oferi, de a crea, de a ajuta)

• unde am făcut mai mult decât aș fi avut energie să o fac (și nu mi-am onorat inima, pântecul, corpul întreg, sufletul)

• unde am greșit pentru că am făcut…toate cele de mai sus (nu regret și nu mă judec, dar mă uit cu compasiune către mine însămi)

Am făcut multe în 2025. Evenimente, grupuri, călătorii, întâlniri. Am trăit multe (experiențe, emoții, relații). Am plâns foarte mult, ani de zile de plâns - într-un an. Am vrut să renunț de o mie de ori, la o mie de lucruri. La unele am renunțat până la urmă și a fost bine. La altele nu, și a fost bine! Doamne, ce bine că nu am renunțat.

Simt că anul acesta chiar a fost cu încheieri. Nu credeam că pot să văd atât de clar asta. Nu doar relații care par că s-au schimbat (de la profunzime la pauză, de la superficialitate la profunzime), dar și energia mea de a face lucrurile: de la a face mâncare până la toate pălăriile profesionale pe care le-am purtat și schimbat de-a lungul anului de atâtea ori, chiar și într-o zi. Așa a și venit aha-ul meu din această dimineață și mesajul către sora mea de peste ocean… Și acum plâng pentru că nu mai simt că pot să fac asta, așa… și nu știu ce să fac…dacă nu mai fac.

Este un doliu aici și nu am realizat până când am ajuns să scriu aceste cuvinte… un doliu ce vine cu o jale, pentru cine eram (sau credeam că mai sunt), pentru unele relații care par că au ajuns la un final de viață, chiar pentru unele visuri care parcă dintr-o dată s-au spulberat, dar care n-au lăsat, în loc, altceva… și este doar un GOL.

Simt că munca mea, cu femeile, cu grupurile, cu sesiunile individuale…toată se schimbă. Simt că nu mai pot să fac lucrurile ca până acum și … ceea ce mă sperie (acum) este că nu știu care este NOUL fel de a face lucrurile. Mintea mea vrea să înțeleagă: de ce este necesar să fie altfel? de ce este necesar să fie nou?

Oare o mai fi pe aici, cineva, care trece prin astfel de destructurări?

Simt că este un proces intens în care identitate mea se dezleagă înainte să se reașeze.

Am știut întotdeauna Cine Sunt și am avut mereu un fir roșu al vieții, pe care l-am ținut cu ușurință, cu încredere. N-am știut că e vorba de identitatea mea ci de ceva firesc, din interiorul meu (înțeleg că pentru asta este și o explicație în Human Design). Dar acum… această identitate, neclintită, nemișcată se rupe în bucățele și știu că urmează o reașezare. O simt în carne, în oase, în intuiție. Doar că tot se rupe și tot se reajustează dar de așezat - încă - nu se așează în ceea ce urmează să fiu, în perioada următoare. Firește că sunt multe explicații aici care indică acest proces (de la astrologie, human design până la (peri)menopauză). Așa că știu că sunt pe drum, doar că m-am așezat puțin să mă odihnesc, la umbră, pe margine și încă nu știu când mă voi ridica să pornesc din nou.

Se simte ca și cum nu m-aș mai ridica niciodată. Dar gândul acesta îmi provoacă mai multă teamă (anxietate) decât că trebuie - musai - să fac următorii pași. Așa că îmi liniștesc mintea, îi spun: stai așa draga mea, că ne ridicăm noi, nu-ți face griji! Și nu mă mai grăbi atâta😅!

Mulțumesc dacă ai ajuns până aici cu cititul și…dacă simți să îmi scrii despre cum a rezonat, dacă a rezonat asta în tine, dacă simți și tu ceva asemănător, dacă…dacă… eu apreciez!

Cu drag,

Dana