Din când în când, Baba Iaga (Cotoroanța, Baba Cloanța) îmi apare în conștiință. Mă gândesc la ea și chiar mă simt înspăimântată. Nu mă simt deloc pregătită să dau ochii cu ea și, probabil, nimeni nu este, vreodată.
Mă gândesc la Baba Iaga nu șa cum o percepeam ca atunci când eram doar o copilă: bătrâna urâtă, înfricoșătoare, cu nasul lung și plin de negi, cu casa ei care merge și se învârte pe două picioare de găină, cu gardul făcut din oase și cu focul care arde în țestele de pe gard.
Mă gândesc la ea acum, ca femeie și cam simbol profund al femeii-bătrâne (crone), înțelepte, simbolul Marii Mame, al psihicului feminin.
Pentru că există ceva aproape tulburător în felul în care poveștile vechi ne arată femeia pe măsură ce înaintează în vârstă. Fata (fecioara) este frumoasă. Femeia tânără este dorită. Mama este protectoare, hrănitoare, cea care ține casa, viața, copiii, relațiile. Dar apoi vine o vârstă în care femeia nu mai poate fi definită prin toate acestea și, dacă ne uităm la poveștile noastre cu atenție, apare adesea o altă figură: bătrâna, vrăjitoarea, femeia din pădure, femeia din sălbăticie (trăiește cu lighioanele), cea care știe lucruri pe care nu le mai explică nimănui.
Crone. Cuvântul acesta îmi place din ce în ce mai mult, deși în limba română nu avem un echivalent care să îi păstreze întreaga forță. „Baba” sună prea ușor ca insultă, „bătrâna” este prea descriptiv, „vrăjitoarea” duce imediat în altă parte, iar „femeia înțeleaptă” o îmblânzește prea tare.
Poate că trebuie să păstrăm Crone. Nu ca pe o etapă biologică obligatorie, nu ca pe o schemă în care fiecare femeie trebuie să fie mai întâi Fecioară, apoi Mamă și apoi Crone, pentru că viețile noastre sunt infinit mai complicate de atât, ci ca pe o imagine arhetipală: femeia care a trecut suficient de mult prin viață încât nu mai poate fi redusă la ceea ce face pentru ceilalți.
În povestea Înțeleptei Vasilisa, Baba Iaga nu apare la început. La început este mama bună. Mama care moare și, înainte de a pleca, îi dă fetei o păpușă - un lucru mic, aparent neînsemnat, pe care Vasilisa îl poartă cu ea. Păpușa o va ajuta, îi va răspunde. Păpușa îi va arăta drumul. Este aproape imaginea perfectă a unei intuiții încă mici, încă fragile, care există înăuntrul fetei înainte ca ea să știe ce este și cum să o folosească.
Apoi vine mama vitregă - și odată cu ea vine lumea regulilor, a nedreptăților acestei lumi, a obligațiilor, a condiționărilor. Lumea lui trebuie sau ar trebui. A lui: fă mai mult, fii cuminte fii utilă, nu te plânge, nu deranja, nu ieși din rând.
Vasilisa pleacă în pădure pentru că femeile din casa ei o trimit acolo să aducă foc - și aici începe adevărata poveste a maturizării. Aproape fiecare femeie ajunge, într-un fel sau altul, la marginea unei păduri pe care nu a ales-o. Uneori este o despărțire, alteori este o pierdere. Uneori este maternitatea care ne schimbă atât de mult încât nu mai știm cine eram înainte. Uneori este o boală, îmbătrânirea părinților, schimbarea corpului, menopauza, o relație care nu mai poate continua în forma în care a existat, o profesie care nu ne mai hrănește, copiii care pleacă pe drumul lor, o întrebare care nu mai poate fi băgată sub covor.
Și uneori este ceva mult mai greu de numit. Pur și simplu, într-o zi, viața pe care am construit-o nu ne mai încape, iar fata care știa cum să fie doar „bună” nu mai știe ce să facă.
În cercetările despre Baba Iaga apare iar și iar această ambivalență care mie mi se pare esențială: ea nu este pur și simplu vrăjitoarea rea.
Andreas Johns (în Baba Yaga: The Ambiguous Mother and Witch of the Russian Folktale), unul dintre cercetătorii importanți ai tradiției Babei Iaga, arată cât de variabilă este figura în poveștile slave: poate fi ostilă, poate fi binevoitoare, poate pedepsi, poate ajuta, poate fi o figură maternă ambiguă, iar relația ei cu eroul sau eroina se schimbă în funcție de poveste.
Poate tocmai de aceea ne este atât de greu să o așezăm într-o categorie. Nu este mama bună, nu este nici mama rea. Nu este femeia care ne salvează și nu este nici femeia care ne distruge. Este femeia din afara ordinii noastre și poate că asta este ceea ce ne sperie cel mai tare.
Pentru că Baba Iaga nu mai joacă jocul în care femeia trebuie să fie plăcută, în care trebuie să fie frumoasă, tânără, disponibilă, maternă, politicoasă, „bună”.
Ea are propria ei casă, propriile reguli, propriul teritoriu și propria putere. Iar corpul ei, așa cum apare în reprezentările tradiționale, este exact corpul de care cultura noastră modernă se teme (este respins și blamat și ceva de rezolvat): bătrân, grotesc, neconform, sexualizat altfel sau deloc, greu de controlat, imposibil de transformat într-un obiect de dorință.
Un studiu despre Baba Iaga și reprezentarea corpului feminin îmbătrânit observă tocmai această legătură dintre figura vrăjitoarei și demonizarea corpului femeii vârstnice: femeia care nu mai corespunde imaginii mamei protectoare și afectuoase devine ușor „monstruoasă”, iar corpul ei îmbătrânit este transformat cultural într-un semn al pericolului.
Și aici mi se pare că Baba Iaga devine foarte interesantă pentru noi.
Pentru că ceea ce cultura a numit „vrăjitoare” a fost, uneori, și femeia care nu mai putea fi controlată prin aceleași instrumente prin care fusese controlată fata.
Există o trecere pe care o simt foarte puternic în viața femeilor. Fata învață să aparțină. Femeia tânără învață să iubească, să creeze, să nască, să construiască, să muncească, să îngrijească, să seducă, să reziste, să fie competentă, să țină lucrurile împreună. Și toate acestea pot fi minunate.
Problema apare atunci când devenim atât de bune la a ține lumea împreună încât nu mai știm ce se întâmplă cu noi atunci când nu o mai ținem.
Eu am început să mă gândesc la maturitatea feminină ca la o perioadă în care nu mai putem negocia atât de ușor cu minciuna. Nu pentru că devenim mai bune, dar pentru că devenim mai greu de păcălit. Corpul vorbește. Oboseala spune și ea ceva, furia vorbește, plăcerea sau lipsa plăcerii - la fel. O relație, un vis, o boală - toate aceste lucruri încep să pună aceeași întrebare: Și tu?
Nu copilul. Nu partenerul. Nu părinții. Nici jobul sau casa. Sau imaginea ta în ochii celorlalți. TU!
Baba Iaga nu o salvează pe Vasilisa - și asta este, poate, diferența cea mai importantă. Când fata ajunge la ea, Baba Iaga nu o ia în brațe și nu îi spune că totul va fi bine din contră: îi dă de muncă. Trebuie să spele, să măture, să gătească, să aleagă grâul, se separe macul, să știe când să întrebe și când să asculte. În timp ce fata se teme că nu va putea realiza toate sarcinile date de bătrână, păpușa este acolo și o ajută. Și mai impresionant este că Vasilisa o ascultă, are încredere în ea. Se culcă știind că păpușa va rezolva pentru ea. Nu se trezește în miez de noapte să o controleze, să vadă dacă a făcut ce i-a promis. Are încredere în ea. Se lasă, se abandonează în această încredere.
O imagine extraordinară a maturizării: când o femeie realizează că intuiția nu (mai) este suficientă și doar să simți nu (mai) este suficient. Să știi în corp nu (mai) este suficient. La un moment dat trebuie să faci. Trebuie să alegi. Trebuie să separi ce este al tău de ce nu este al tău. Ce este viu de ce este mort. Ce merită păstrat de ce trebuie lăsat. Ce te hrănește de ceea ce doar te ține ocupată. Ce este adevăr și ce este frica de a dezamăgi.
Baba Iaga pare să spună: bine, ai auzit vocea. Acum fă ceva cu ea.
Aici apare ceea ce eu cred că este femeia - Crone: nu femeia bătrână ca opus al fetei, ci femeia care le-a traversat pe amândouă. Femeia care nu mai trebuie să aleagă între blândețe și forță, între iubire și limite, între grijă și autonomie, între a aparține și a fi liberă.
Femeia care poate spune da fără să se abandoneze și nu fără să distrugă.
Femeia care poate privi un lucru și poate spune: acesta rămâne, acesta pleacă.
Și poate că asta este una dintre marile inițieri ale maturității feminine: să descoperim că ceea ce ne-a ajutat să aparținem atunci când eram fete nu este neapărat ceea ce ne va ajuta să devenim întregi acum.
Cercetarea despre Baba Yaga și îmbătrânire mi se pare deosebit de provocatoare tocmai pentru că pune personajul în relație cu cultura noastră obsedată de tinerețe.
Mi se pare aproape imposibil să nu mă întreb: Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am mai teme atât de tare de femeia care vom deveni?
Dacă nu am mai privi ridurile ca pe o pierdere. Dacă nu am mai încerca să rămânem „fete” cât mai mult timp. Dacă am începe să vedem bătrânețea nu doar ca pe o reducere a posibilităților, ci și ca pe o acumulare de discernământ.
Dacă femeia care nu mai este dorită de aceeași lume în care a învățat să fie dorită ar putea descoperi că a apărut o altă formă de putere, una care nu mai depinde de privirea celuilalt.
Și poate că de aceea Baba Iaga locuiește în pădure - nu în oraș, nu împreună cu familia. Nu în casa în care trebuie să fii o anumită versiune a ta. În pădure.
În acel loc în care regulile cunoscute nu mai funcționează la fel, în care trebuie să te orientezi, în care nu mai poți întreba la nesfârșit pe cineva ce să faci.
În acel loc în care trebuie să asculți, să observi, să alegi. Și, poate cel mai important, să întâlnești femeia aceea din tine care nu mai are nevoie să fie aprobată.
Mă uit acum altfel la finalul poveștii Vasilisei: ea pleacă de la Baba Iaga cu focul, nu cu o diplomă sau cu o explicație. Nu cu o nouă identitate. Cu focul - ceva viu, care luminează, care poate încălzi dar și care poate arde, face scrum. Și acest foc îl duce înapoi acasă.
Acesta poate fi unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le putem face odată cu maturizarea: să nu ne întoarcem din pădure ca niște femei care au devenit „mai bune”, ci ca niște femei care au devenit mai întregi. Cu focul nostru, cu limitele noastre, cu furia, intuiția, capacitatea de a spune Nu, capacitatea de a iubi. Cu ceea ce știm și cu ceea ce încă nu știm. Cu toată creativitatea noastră.
Și cu o relație mult mai sinceră cu femeia aceea bătrână care, într-un fel sau altul, a locuit mereu undeva în pădurea noastră interioară.
Nu trebuie să devenim Baba Iaga, dar ar fi bine să nu ne mai fie frică să o întâlnim.
Ea nu vine să ne spună cine să fim - dar ar putea să vină să ne întrebe: Ce știi deja?
Și, după o viață întreagă în care am învățat să cerem răspunsuri din afara noastră, poate că aceasta este una dintre întrebările cele mai radicale pe care le putem primi.
Ce știi deja? Și ce vei face cu ceea ce știi?